Am invatat sa iau totul ca atare, sa nu-mi complic existenta cu intrebari, cu cereri de lamuriri, cautand raspunsuri desi imi place sa mi se raspunda la ce intreb, sunt momente si persoane carora nu le cer raspunsuri. De ce? Pentru ca nici ele nu le au sau nu le vor, pentru ca nici macar nu merita efortul meu de a fi pus intrebarea. De obicei cand mi se intampla ceva mai putin placut, cand la inceput parea fenomenal de frumos, rad. Nu prea ma mai mira(tot repet asta cu "nimic nu ma mai mira" dar asa este),csi nici nu ma atinge, vorba aia, ce nu te doboara te face mai puternic, iar la mine vorba asta spusa mai mult de altii ca o incurajare oarba, merge ca uns. Eu tot adun lucrurile/gesturile/persoanele care incearca sa ma doboare, si le adun ,dar totodata ma fac mai puternica pentru ca odata ce am trecut peste ele ,sufar pe loc, ma ridic si ma uit inainte. Stiu, or sa mai fie, dar macar ele(personalizate)raman in trecut. Mai sunt momente cand trecutul ma mangaie pe spate, usor, ma saruta pe obraz si imi da parul din fata, stau, ma opresc, astep sa vad ce vrea de data asta, e doar o joaca de-a lui, vrea sa vada cum iti mai este, daca au mai ramas urme din el. Zambesc, pe moment ma las dusa de mangaiere, dar de fiecare data deschid ochii cand gestul stangaci ma bruscheaza si trecutul se intoarce in trecut. Revenind, sa stiti ca mi se intampla si lucruri frumoase(asta ca toata lumea ma intreaba de ce scriu doar "trist" cum zic unii). Bine, ca platesc pentru ele, numai eu stiu cat si cum, dar mi se intampla si ma bucur, atat cat pot. Si saptamana asta mi s-au intamplat 2 lucruri frumoase, daca pe cele rele vi le spun, vi le impartasesc, desi putini, foarte putini inteleg ce vreau eu sa zic, pe cele bune n-o sa le zic. Sunt mult prea putine ca sa risc sa pierd din farmecul lor, vreau sa fiu egoista sa ma bucur doar eu cu ele. Suna a un vers dintr-o manea proasta dar asta este. Zambesc din nou, nu stiu cat o sa o mai pot face, si chiar daca fericirea mea poate cauza durere altora, prea putin imi pasa. Realizez ca nu am timp sa mai simt regrete. Traiesc cu trecutul in buzunar, pansez ranile si invat sa traiesc cu ele. Credeti-ma, viata e prea scurta ca sa stai sa astepti sa te vindeci si apoi sa mergi mai departe. NU e o rusine ca trecutul ti-e in buzunar, e o rusine sa nu-l accepti ca fiind trecutul tau. Ma gandesc la viitor cu groaza si cu extaz, nu e exact libertatea la care visam dar cine stie la ce sa se astepte cand cere libertate? Am mai invatat ceva, sa ai grija ce ceri, mare grija, ca s-ar putea sa primesti, dar nu in forma la care te gandeai tu, ci doar in forma la care ai cerut. Postul acesta nu m-am impartasit, m-a urmarit ideea asta peste tot, familie , prieteni si popa de la biserica a intrebat de mine. De ce sa o fac, daca nu imi doresc? De ce sa fac ceva daca nu-mi doresc, chiar daca e ceva bun sau ceva ce trebuie facut. Dumnezeul meu ma intelege asa, fara sa mananc vin cu paine, Dumnezeul meu ma asculta in fiecare seara. In seara asta am sa-i cer sa fie soare maine si sa gresesc mai putin fata de mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu