Ma uit la maini, sunt reci, uscate si dor. Ma uit la
ele si parca mi-e greu sa cred ca au sters atatea lacrimi si si-au pastrat totusi
culoarea, mi-e greu sa cred ca in timp ce poarta arsura trecutului mangaie cu
caldura obrajii celui care-i smulge cate un zambet. Din cand in cand ma iau in brate. Nimeni nu ma
poate lua in brate ca propriile-mi maini. Ele mi-au acoperit urechile cand
palme de sunete imi loveau timpanul, mi-au acoperit ochii cand destinul mi-a
aratat o alta fata si tot ele m-au tinut in brate cand cei incredintati prin
natura sa o fac nu s-au sinchisit. Ele sunt cele care ma dau in fiecare
dimineata jos din pat si ma pun fata in fata cu realitatea, sunt cele care ma
imbraca, sunt cele care-mi deschid usa, care-mi aseaza parul, care-mi dau de
mancare, sunt cele cu care intru in contact cu orice alta persoana.
N-o sa ma iubeasca nimeni, asa cum o fac ele, la fel cum nu
o sa ma urasca nimeni asa cum ma urasc
ele.
Nu vreau sa salvez pe nimeni, n-ar fi corect fata de mine,
cum sa salvezi pe altcineva cand nu ma salvez pe mine? Dar pot trai prin altii,
ei sunt cei care-mi dau tipare de fericire, frumos create sau mai incomplete. Nu caut fericirea, ea nu se gaseste pe un raft
intr-o biblioteca de fapte sau trairi. Cel mult poti sa o concepi, dar epuizezi
resurse de sentimente inutil, pe tine nu ai cum sa te minti, cel mult poti sa
te pierzi in joc pentru cateva secunde. Nu vreau sa fiu fericita, e prea scump si
obositor si cand stii si tu ca nu vine cu certificat de garantie, incepi sa fii
nesigur. Traiesc prin fericirea altora, destul de naivi si nebuni sa o incerce,
si incerc sa “vand” fericire altora, destul de creduli sa o accepte. Fericicea pana la urma e un act de
autosugestie, facut rational, unii reusesc in a-i creea o magie ce rezista,
poate ani…altii esueaza in doar cateva secunde. Mi-am frant universul de mult
prea multe ori ca sa mai fac greseala de a crede-n fericirea MEA.
p.s: nu ma mai ridicati de jos…de fiecare data-mi dati
drumul mai tare..mi-am frant genunchii demult :)
